Regia, ilustrația muzicală și light-design-ul: Felix Alexa
Scenografia: Carmencita Brojboiu
Distribuția:
Profesorul – Gabriel Răuță
Eleva – Cristina Juncu / Ioana Calotă
Menajera – Catrinel Dumitrescu
Durata: 1 h 30 min.
Lecția – un joc de putere ÅŸi dominaÅ£ie reciprocă, îmbibat de violenÅ£ă ÅŸi de erotism
După propria mărturie a autorului, LecÅ£ia îÅŸi are izvorul în manualul de aritmetică al fiicei sale, Marie-France: „Mi-am zis că, pornind de la elementele cele mai simple ale aritmeticii, de la alfabetul aritmeticii, dacă pot să spun aÅŸa, se poate face o piesă”.
Eugène Ionesco a scris Lecția în iunie 1950, iar prima montare a piesei a avut premiera anul următor, în februarie, la Théâtre de Poche. În 1953, a fost reluată la Théâtre de la Huchette, împreună cu CântăreaÅ£a cheală, în regia lui Nicolas Bataille, spectacolele înregistrând un mare succes. Au urmat montări în Anglia, Statele Unite, Japonia. Astăzi, LecÅ£ia este una dintre cele mai jucate piese ale lui Eugène Ionesco.
Unul dintre reprezentanții de seamă ai teatrului absurdului, Eugène Ionesco a fost nominalizat la Premiul Nobel pentru literatură în 1969, alături de Arthur Adamov și Samuel Beckett, un an mai târziu fiind ales membru al Academiei Franceze ÅŸi primind, la Viena, Marele Premiu al Literaturii Europene. Universul creat de dramaturg surprinde, cu ironie, umor și grotesc, condiția omului modern, strivit de o societate de multe ori absurdă, cu norme care sufocă individualitatea și libertatea. Comicul fin, tăios este întrețesut cu nuanțele cele mai complexe și profunde, căci, în viziunea sa, abordarea aspectelor încărcate de dramatism nu se poate face decât prin această formulă: „Mi-am intitulat comediile «antipiese», «drame comice», iar dramele mele – «pseudodrame» sau «farse tragice», căci, mi se pare, comicul este tragic, iar tragedia omului e vrednică de luat în râs.”
Un critic acid al falsității ideologiilor, al limbajului demagogic și al abuzului de putere, teme care se regăsesc în Lecția, Eugène Ionesco nu și-a dorit, însă, să imprime un mesaj strict socio-politic, ci, mai degrabă, unul cu implicații psihologice, care depășesc realitatea imediată. „Nicio societate n-a putut desfiinÅ£a tristeÅ£ea omenească, niciun sistem politic nu ne poate elibera de durerea de a trăi, de teama de a muri, de setea noastră de absolut. CondiÅ£ia umană e cea care guvernează condiÅ£ia socială, nu invers”, comentează el într-un articol din ziarul Observer, din 1958. „Opera trebuie lăsată să vorbească de la sine, făcând să tacă ideile preconcepute, prejudecăÅ£ile ideologice ÅŸi judecăÅ£ile prefabricate. O operă de artă este expresia unei realităÅ£i incomunicabile, pe care încerci s-o comunici ÅŸi care, uneori, poate fi comunicată. Acesta e paradoxul ÅŸi adevărul ei.”
